Doctorandă Diana- Loredana Pavel

      Comunismul în România

În ultimele două decenii de comunism (de prin 1970 până în 1989) viaţa din România a avut un curs lent şi imperturbabil, degradându-se continuu din toate punctele de vedere. Puterea politică s-a strâns treptat cu totul în mâinile familiei Ceauşescu, generând un cult al personalităţii în forme tot mai groteşti. Criticii-prozatori au scris despre această epocă mai ales pentru a recupera, prin memorie proprie, memoria colectivă, oferind astfel celorlalţi şansa de a-şi regăsi rădăcinile şi identitatea. Nuvelele şi romanele lor, dincolo de excelenţa lor estetică, sau mai degrabă mulţumită acesteia, sunt documente despre relaţia dintre individ şi sistemul represiv.
Amestecând à outrance activitatea omului (dizident/opozant politic) în cea a scriitorului şi făcând din cea dintâi sursa celei de-a doua, riscăm să retragem criticilor-prozatori darul imaginaţiei. În realitate, memoriile istorice ale unor critici literari precum Dumitru Micu (De la Baikal la Atlantic. Călătorii şi Timpuri zbuciumate. Reconstituiri subiective) sunt dublate de o imaginaţie pe măsură. Nici metaromanul său (Fata morgana), nici chiar romanele unui alt eseist care a îmbrăcat haina de prozator, M. Zamfir , nu se opresc la liziera biografiei personale şi a documentului istoric. Memoria înregistratoare este o virtute reală în cazul criticilor prozatori dar ei trec dincolo de amintiri, mergând de-a-ndărătâlea până la imaginile ancestrale ale pre-memoriei şi pre-existenţei. Pe această cale-ntoarsă spre izvoare, pe care înaintează retrăgându-se la origini (o sugestie avem în imaginea căutării casei arhetipale din Acasă), ei acced până în zona metafizică a fiinţei lor şi ale lumii, chiar în inconştientul lui Jung, adică acolo unde foiesc arhetipurile genezice. E spaţiul, după Bachelard, al reveriilor fericite ale anima-ei, în care distincţia dură dintre subiect şi obiect a dispărut, iar memoria şi imaginaţia sunt una . În el, imaginaţia devine memorie şi memoria imaginaţie: putere unificatoare şi creatoare unică, din care se nasc universurile a-temporale.   
Criticii prozatori creează pe calea reveriei utopii cartografice mirobolante pentru a compensa carenţele realităţii printr-o oniro-realitate. Pe ansamblu, proza lor de imaginaţie conţine, în mare, trei nivele ontopoetice sau ontoepice, corespunzând celor trei dimensiuni ale timpului pe care se angajează: un nivel al existenţei precare şi alienate, vizând experienţa socială, politică şi morală a scriitorului cu sistemul totalitar, iar altul al existenţei potenţiale, ţinând de actualizarea mirajelor viitorului. Talentul lor nu este dependent de biografia lor ori de documentul istoric, el nu dă performanţe doar atunci când se hrăneşte din ele ci şi atunci când sursa scrisului său se mută în cealaltă regiune, asocială şi anistorică a fiinţei: regiunea reveriei. Ca şi la poeticianul reveriei , Bachelard, dialectica dintre animus şi anima, preluată de el din antropopsihologia lui Jung, se tranşează la criticii prozatori, la fel cu aceea dintre real şi imaginar, în favoarea ultimului termen şi partea cea cu adevărat activă a psyche-ei scriitorului va fi cea feminină. Aşa cum Fata morgana (D. Micu) este esenţialmente cartea feciorului tatii, Acasă este esenţialmente cartea puiului mamii. În cerneala textului cărţii nu vorbeşte în primul rând, decât (să zicem) la nivelul ei istoric, spiritul masculin, conştiinţa morală virilă, ci inima, anima copilului legat ombilical de mama sa.
Cu demolarea casei părinteşti, copilăria scăldată în apele reveriei fericite şi în lumina aurorală a arhetipurilor genezice, începe să cadă din mit în istorie. Zvârcolirile istoriei îi vor strămuta într-un apartament strâmt, iar pe eroul nostru îl vor expulza din cosmosul creat de el în jurul acestui simbol al Ombilicului Pământului şi al Osiei lumii, casa părintească. De acum încolo, actantul din Acasă nu va mai avea niciodată, în mod real, un acasă cosmic; el ilustrează toţi indivizii pe care comunismul i-a privat de matricea cosmică a fiinţei lor. Categoria golului are în acest roman sensul fundamental, ontologic, de privare de apartenenţă originară: de smulgere a legăturii ombilicale cu lumea, de dezrădăcinare, de izgonire de la centrul lumii şi din cosmosul paradiziac al copilăriei. Memoria va fi de acum încolo puterea care conservă şi reactivează ceea ce i-a fost luat. Imaginaţia – cealaltă putere, mai mare, care corectează şi îmbogăţeşte, după exigenţele inimii, ceea ce avea sau creează din nimic ceea ce sufletul dezmoştenitului râvneşte să aibă. Dacă prima parte a vieţii îi este interzis să o trăiască în mod real, adică acolo unde s-a născut şi i se află rădăcinile fiinţei adânci, dezmoştenitului îi este permis, în schimb, s-o retrăiască pe calea memoriei şi imaginaţiei.
Reveria constituie ultima şansă a creaţiei sale, ultima cale de refacere a contactului cu fiinţa sa autentică, după ce toate punţile de legătură cu ea par să se fi rupt definitiv. Căci în reverie nu vorbeşte această lume alienată, ci un continent scufundat în apele memoriei pre-esenţiale. Un continent al liniştii ontologice uitate pe care doar ea, printr-o mişcare lină de întoarcere îndărăt, îl mai poate scoate la iveală măcar cu o clipă înainte de a-şi pierde urma pentru totdeauna.

Trimite o stire, un articol, un eseu...
Scrie un eveniment in calendar.
Inscrieti firma, asociatia, agentia.....gratuit.
Scrieti opinia in forum.
Recomanda-ne.
Cotacta-ne pe adresa:
webmaster.itsiro@yahoo.it
sau la nr. de telefon: 0039 329 95 84 324