Să ne cunoaştem scriitorii în 20 de rânduri.
Azi, Mihai Zamfir
Ca prozator, Mihai Zamfir (născut în 1941, la Bucureşti) se revendică din realismul epicii citadine, psihologice şi intelectualiste, de la Camil Petrescu şi Hortensia Papadat – Bengescu, Rebreanu la Mihail Sebastian, Anton Holban sau Al. George. Mihai Zamfir poate fi înscris între prozatorii români ai non-locurilor (termen care trebuie pus în legătură cu delocalizările şi dis-locările eroilor lui Mihai Zamfir: Bucureşti-Buzău în romanul Acasă, Bucureşti-Lisabona în romanul epistolar Se înnoptează. Se lasă ceaţă etc). Este evident că, arată Cornel Ungureanu, literatura modernă nu mai trăieşte din euforia aşezării într-un timp şi loc, ci din aventura în non-locuri, definite de M. Auge (citat de Tomlinson) prin antiteză cu locurile : „Dacă locul poate fi definit ca relaţional, istoric sau preocupat de identitate, atunci un spaţiu care nu poate fi definit ca relaţional, istoric sau preocupat de identitate va fi un non-loc”. Mutatis mutandis, observaţia se potriveşte cu caracteristicile beletristicii lui Mihai Zamfir. Spaţiile îndepărtate spre care vin în întâmpinare actanţii eseistului–prozator (abandonând „centrul”, Bucureştiul) sunt tocmai cele care şi-au conservat matricea spirituală, prin urmare nu sunt „preocupate” de chestiunea identităţii (în terminologia lui M. Auge sunt non-locuri). În sec. XXI, non-locul este învestit, în sfârşit, cu conotaţii pozitive; în sec. XXI „omul nu mai sfinţeşte locul”, forţa demiurgică e dată de non-loc de aceea se impune desprinderea de loc. Cărţile lui M. Zamfir se înscriu perfect în circuitul culturii române prin această fervoare a despărţirilor pe care o aduc în prim plan. E o despărţire de fiinţe dragi (Stere de Adriana în Poveste de iarnă, fiul de mama răpusă de o criză cardiacă în Acasă), sau un abandon al Centrului pentru regăsirea identităţii pierdute la „periferie”, la „margine” (Adriana preferă petrecerea Revelionului la Cornelia, o amică din Bărăgan, în Acasă Buzăul e preferat capitalei); într-o lume a destabilizării, a „demolărilor”, nici nucleul familial nu mai e non-locul (în Acasă, „locul” Sandei, soţia, este „luat” de Maria, soţul Mariei îşi găseşte non-locul în America, Petru Cosmovici, din Se înnoptează. Se lasă ceaţă, simte că Lisabona este non-locul său). Pasionat de zone îndepărtate, nu ne-am mira dacă, pe viitor, eseistul şi prozatorul Mihai Zamfir ar transpune în ficţiune şi non-locuri ca Italia şi Spania.
Cornel Ungureanu, Geografia literaturii române, azi, vol. I, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2003, p. 9
Vezi M. Auge- Non-places: Introduction to the Antropology of Supermodernity, Londra, 1995, p.78
Doctorandă Diana- Loredana Pavel |